Astazi abordam forma elipsoidala a gandirii mele perpendiculare pe absolut. Maine, mai vedem. Nu, glumeam, in fapt vroiam sa expun o problema de natura psihico-afectiva care are drept manifestare lenea cronica, dar m-am razgandit. Vreau sa vorbesc despre cola, tigari si baba de la 85 care asculta la usi si imi povesteste de fi'su mort in timp ce umbla ca o stafie noaptea pe hol.
Nu mai am tigari/ nu am ce fuma - domle , eu sunt nefumatoare, va zic cinstit! M-am apucat de fumat intr-o criza de timp, adica aveam prea mult timp la dispozitie si nu stiam ce face cu el. Stai sa imi aprind o tigara sa pot sa termin de scris si randu asta… asa, gata perfect, mersi ca ai asteptat, deci unde ramamsesem? Aha, precum iti spuneam, am timp, mai mult decat as vrea si simt nevoia sa il umplu cu ceva, cu ceva care sa nu-mi lase timp de respiro, ceva alerta, suspans, viteza, limita, dinamica, gandire, idee, sclipire, miracol, amin!!! Ok, am exagerat un pic, dar in mare parte ai prins ideea, vreau ceva booming, blooming, astonishing&co.
Functionez ca un ceas stricat dupa propia scurgere a timpului, si uneori o scurg (secunda), alteori o congelez si o transform in cub de gheata (merge la frappe 2-3 cuburi e titanais, tzutz). De cele mai multe ori insa, fara cea mai minuscula urma de regret simt cum las totul sa treaca pe langa de mine, ma detasez de viata, de timp si de propria persoana, ignorand consecinte, incalcand reguli fara nici o jena. De ce? Daca as sti raspunsul la intrebarea asta crezi ca mi-as mai pierde vremea disecand problema in 14 doar ca sa am cu ce umple prima mea pagina de blog??? Hmm... posibil, dar nu asta e importanta acum, sa revenim. De ce? Nu stiu, dar pot sa fac diverse presupuneri :
- plictiseala
- neinteres fata de evenimentul in cauza chiar daca ma priveste direct ( asta ca sa nu zic „mi se rupe” )
- lasa pe maine ce poti face azi , sau pe poimaine, ca poate nu mai trebuia, si oricum timpul le rezolva pe toate
- etc.
Mda, cola? E ereditar. Familia mea e ca o floare.... ofilita, mancata de viermi. E ca o floare sub o vraja malefica, in ambalaj frumos, cu continut purulent, care sapa adanc, adanc, pana la seva, pana la radacina... si radacina ei , devine radacina ta, si gandul ei devine temerea ta cea mai mare si razi si razi si iar razi si ii iubesti fiecare petala pentru ca nu ai altceva ce iubi si pentru ca sunt atat de perfect conturate, atat de pure si imaculate, dar ce zace dincolo de mireasma lor ramane incuiat privirilor neinitiate. Familia mea e ca un rau adanc cu ape line la suprafata, si tunete si fulgere si furtuna rascolesc adancuri, rastalmacesc sensuri... dar niciodata nu se schimba , mereu se duc in aceeasi directie, mereu spre pierzanie, mereu spre ceea ce le-a fost dintotdeauna destinat: esec. Ia esecul ca pe un succes mai mic, ca sa poti sa te iei iar si iar cu viata la tranta. Cand crezi ca ai pus-o jos, ea se ridica, cand simti ca te-a pus jos, iti intinde o mana, doar ca sa continue jocul pana cand ti se termina bateriile, atunci va inclinati frumos, fata in fata... tu te asezi pe pamant si ea pleaca linistita ca misiunea ei s-a incheiat.
E atat de tarziu si de intuneric incat nu mai vad nici luna pe cer... ma duc sa-mi inchipui „cum ar fi fost daca”. Ai jucat jocu asta vreodata? Sa nu-l joci, da dependenta. Nebunia mea are sechele, si daca te intalnesc e posibil sa devii una din victimele mele.
